O conversatie neconventionala cu Darie Ducan

by Natasa Alina Culea

Să îi cunoaștem pe cei care scriu, pe cei care mâine, peste un an sau trei, vor fi reprezentanții literaturii românești, o literatură în continuă transformare (în ciuda eforturilor unora de a rămâne ermetică). Să îl cunoaștem pe Darie.

foto Darie Ducan

Cine ești?

Darie Ducan, în etate de 27 de ani, autor de cărți și de umbră. Cred că sunt în primul rând un om care observă. M-aș defini prin asta.

De ce scrii? Pentru cine scrii?

Scriu pentru că am ceva de spus și cred foarte tare în vocația mea. Pentru cine scriu ? E o problemă complicată. În niciun caz pentru succes, ba chiar aș spune că am luat-o pe un drum invers, nerespectând rețeta succesului, previzibilă și banală, neexcitantă. Scriu pentru mine dar mai ales pentru un adevăr care e dincolo de mine. Nu vreau să folosesc vorbe mari, dar nici să le ocolesc din academism. Scriu pentru un adevăr care…

View original post 1,141 more words

Cvintetul de Brahms

Pace cu sila. Botox. Petrol. Teroriști. Slănină. Mâțe moarte.
Politica de stânga dezumanizată. Dreapta, deja carbon.
Marx și înghețata Napoca.
Americanii, stăpânii planetei.
False pretexte. Ruj și melancolie.
(Dintr-o perfuzie ar picura Brahms.)
Într-o parte politică, în alta xenofobie.
Dincolo, rasismul rasismului.
Eglogă și ciorapi.
Le pui pe toate în ordine dar
ordinea la cărți înseamnă dezordine.
Am numi asta cadență.
Am înțelege pe rând.
Am bea un răget de leu cu Chomsky. În fața unei plasme
din care curge ciudă.

Colonie aici, colonie dincolo. Pe președinte l-au numit guignol.
Altul e șters și scrobit. În curând va fi seară-eseu.
Vor trage mielul de cele patru picioare.
Îl vor jupui cu lașitatea undeva în Montmartre.
Să curgă sângele ca o santinelă-n Clichy.
Inaderențe psihologice.
Sex care nu mai e sex, ci un fel de bâzâit,
un fel de muzică de fond pentru multe milioane.
Turn babel de dimineața până seara.
Dacă spui că ești român,
moare filigranu-n bancnote pe o rază de trei kilometri,
intervine toamna biometrică. Bătrânețea. Senilitatea care
topește cheile în adânc. În crustacee.

Metrou, linia 2, țigani. Cu vioara. Cu vioara Parascheva.
Un ban cinstit, o viață de-a surda.
Calendare, inbox. Mailuri la care nu ți se răspunde.
Ca și când ai hrăni copiii altuia.
Aluat și funingine.
Avioane ieftine căzând să testeze pământul.
Ca un pigment tare.
Arșiță, fugă. De colo-colo.
(Dintr-o perfuzie ar picura Brahms.)

Nu e bun tot ce e în Apus.
Nu e rău tot ce e acasă.

Copilul a spart stetoscopul și l-a făcut pușculiță.
Uneori de aceea se comută vasele de sânge și cresc
porci în puls. Încetinim crăciunul, radem metafizica.
Luăm stânga în brațe.
Religie, nereligie.
Eiffel, gerontofila.

Cămăși putrezite în lumina soarelui. Culpă și pulpă.
Tot mai puțin pentru om.
Filosofia poate tot mai puțin.
Pentru resurse ne vom fura cât de curând
brichete, poduri, părinți, scame.
Circulație fără semne
și nu în burta lui Brahms.

Uneori, cvintetul lui pentru clarinet sună altfel.
Ca o încălecare de mațe într-o Europă tot mai bolnavă.
Deteriorată de bipuri pe mobil.
De plecarea minților din ele însele.
De tuse neconformă. Sunt corzi vocale făcute hamac
pentru vorbirea ipocriziei minime.
Ça va? Oui, ça va! Et vous?
Ça va! Et vous? Ça va!

La nesfârșit această mașină de spălat care
scoate hainele mai murdare de ceva aseptic:
le face saci. Nu cearșafuri, ca vechii evrei.
Ci saci de ață dură, bogomilică.
Suntem prea puțin și Europa prea lașă.
Are la masă aspectul unui digestiv.
E o intermediară.

Cvintetul lui Brahms se-aude scufundat
în Sena de reumatism a zilei.

E bine cu arme, dar e mai bine cu om.
E o pietruire dură de nedrum. Ăștia au luat-o prin metafizică
dar au luat-o cu cerebralitatea altui secol.
Schizofrenie. Ceai de tei. Am putea să-l ascultăm pe Serge Moscovici o noapte,
să ne tolănim în Sorbona pe bănci și să auzim vorbind despre poezie
oameni care nu au scris nici măcar un vers.
Am putea să ne plimbăm înjurând.
Sau să zâmbim oțelit. Cu tot praful.
Se organizează în fața noastră calvarul falsității,
cu tot mai puțin dialog. Discută mai mult imaginile noastre.
Strănepotul meu e la doi milimetri de mine.
Consensul e cât îl observ. Apoi o arde în alte părți, nevăzut,
liberschimbist. Cu burse Erasmus taie Europa în două.
Un plămân în stânga, unul în dreapta.

Țigara unui avion doborât de la sol.
De ideologie.

(Cvintetul de Brahms,
Cincinalul de Brahms.)

Aerul acestui dezastru îl observăm firesc
așa cum observă frunza de mentă
viitura care o smulge. Și totuși o împrospătează.
O face să nu-i pută gura. Să nu fie un animal.

Pace cu sila. Resurse. Răscoală minoritățile împotriva
majorității ca să fortifici statul. Să jefuiești numai, că doar nu pentru ele.
Am spus-o în Arta imunitară, am spus-o în Manifestul negativist,
dar cine să mă citească?, acum când Cvintetul cu clarinet al lui Brahms
însuși nu se aude decât foarte vag, scufundat în osânza unei balene
sau în grăsimea unui bogat. Pe zărul lui ar putea așeza
în semn de recunoștință o frunză de dafin sau o cană
de curent electric zglobiu, manipulat el însuși cu ceva mai rapid,
să îi ajungă la creier, el însuși cu facebook, el însuși
pe cruce lăsându-și o mână liberă ca să dea like, să așeze planetele
în derizoriu, să inventeze formule de terorism, să disece lumina și să
pună în ea oțel și strategie militară

căci sigur Longinus, când a vrut să-l împungă sub coastă pe Iisus,
și-a tocit sulița de cutiile negre ale învinsului din el,
pe care s-a înregistrat vărsarea fierei în sânge a lui Dumnezeu,
o deltă peste a Dunării, peste a Nilului,

dinte după dinte formând un tren să țină ocupată vorbirea,
mutația ei din h mut în hashtag.

Pace cu sila. Botox. Petrol. Cvintetul lui Brahms înecat în glicerină.
Doi dinamită. Doi cardiaci. Unul român. Restul, fiară.

Paris, 22 aprilie 2015

Cine sunt eu, Vedeșicredele? Cine ești tu, Vedeșicredele?


Allez de l’avant, la foi vous viendra.
d’Alembert

Am fost prinși cu pancarte în minus infinit,
cine sunt eu, Vedeșicredele? Cine ești tu, Vedeșicredele?
Ne-am băgat capul în această crăpătură de beton și am urlat de mentenanță.
Au trimis peste noi ocenografie hirsută, băi de mulțimi, și degeaba!
Suntem goldanii, goldanii de aer, plămâni presați, lingouri de plămâni,
crenvurști de puls și lumină, picamere de menstruație și finetti.

Cine sunt eu, Vedeșicredele? Cine ești tu, Vedeșicredele?
Ne întâlnim pur și simplu la orele diafane, la orele de fibră,
votând în diaspora, cu diaspora inimii noastre și astfel centralizând.
La cozi interminabile, la cozi de vehemență. Nu, Vedeșicredele, nu
mergem cu capra, suntem ea și restul stilurilor, suntem barocul plămânului urlând,
Contrațiganiada.

Mergem pe apă și suntem apa, coclită la suprafață ca o turlă plată. Nu cerem nimic,
suntem o coadă mare rânduită la aer. Stăm în propriul nostru plămân,
lungiți dinastic în așteptare în crenvurști, în cartof, lucrând în vis la schela posmagului.
Cine sunt eu, Vedeșicredele? Cine ești tu, Vedeșicredele? În orice caz nu politica de la                                                                                                                           ghișee,
nu partidele care și-au mixat obrajii sub piele.
Un defibrilator au dus și l-au uitat pe un câmp.
Pur și simplu au liniștit ciori, au mobilat apartamentul spectral, au redus ecoul câmpului și alea,
săracile, nu mai înnebuneau de viața lor bătrân trăncănită. Suntem un aliaj de cursă lungă,
Vedeșicredele, suntem goldanii. E pe sfârșite valiza cu crez. E pe sfârșite apa levantină.
Cine sunt eu, Vedeșicredele? Cine ești tu, Vedeșicredele?
Urc la cer pe scări
de psoriazis
care se făinează sub piciorul
meu ca tot ce trece
spre adeverire;
rămâne pacea din
greaca veche,
ψωρίαση.
Porumbeii de pe virtute
ca eczemă.
Asta sunt eu, Vedeșicredele, grăbirea să urce urcatul, contratimp fulminant
între fulg și plită. Te-ai gândit că în secunda doi această zăpadă sutime o vei inhala cu creierul?

Te-ai gândit că ea e poate cireș? În fiecare stradă în care am ieșit am fost între dermatoză și lupus. Au trimis în fața noastră creme, scufițe. Degeaba.
Suntem aici clari și deciși. Vedeșicredele nu e-un prospect. Vedeșicredele e chiar viața noastră.

Cine suntem noi? Instituția personală, molozul diacritic, adevărul coios.
Suntem singuri, Vedeșicredele. Dar și Dumnezeu e singur și de aceea nici nu mai spală ceașca pentru a doua cafea. Ele în suprapunere fac colportaj. Ele lasă să se strecoare printre ele șoarecele alb al dreptății, psoriazis.

I-a zis-o! Dar aș prefera, Vedeșicredele, varianta practică. Nici cu Che Guevara, nici cu
Immanuel Kant. Poate cu coșul alimentar. Poate cu aerul.

Cine ești tu, Vedeșicredele? Cine sunt eu, Vedeșicredele?
Trebuie să depunem la picioarele lor votul.
Un fel de medie aritmetică dintre filigranul banilor din Botswana și teatrul de umbre turcesc
suntem. Șoarecele alb e surfer pe un val de onoare:

marja supra marjă, la rândul ei călare pe marjă, să urci foarte sus,
mai sus ca toți ai tăi, mai sus ca ideea, psoriazisul scărpinându-se
de Dumnezeu în Dumnezeu, fuga către normalitate, marea fugă.

Tu ești ceva de neluat în minor.

Visez uneori peste iarna logistică a sociologilor
capete sparte direct de ploaie, crini pălmuiți de ștampila de vot. Pistilele lor
vagabondând în altă lume diafană, concretă.

Aici suntem, laolaltă cu oamenii și acarienii,
încățeliți și cu elemente de cor. Ce va ieși din această piramidă nazală
decât normalitatea însăși faraonul respirator?

Se cațără ciuperca, ajunge sus printre clăile de îngeri,
printre armatele albe unde șoarecele e doar chefir,
unde vocea lui nu se aude:

a fugit destul pe bila de deodorant ca de acum pur și simplu
fugind pe pământ să nu fie o arie de mentenanță.

Cine sunt eu, Vedeșicredele?, cine ești tu să cheltuim matematica
dinapoia ninsorii?
Cumva legatarii ei? Cumva interioarele mezanine? Cine e psoriazisul lui Petru, Vedeșicredele?
Nu uita că, atunci când ninge, o poate face numai în piață.

Triumful ideii de românism: o Nadie dând proba la două numărători paralele.

Darie DUCAN

Paris, 16 noiembrie 2014